Care este percepția ta despre lume, despre oameni, mai exact? Într-o lume în care vedem știri cutremurătoare la tot pasul, este ușor să ne concentrăm atenția doar pe partea sumbră a omenirii și chiar să concluzionăm că omenirea este într-un declin iminent. Însă oare aceasta este și realitatea? Nu numai că Rutger concluzionează că este în natura umană să fim de fapt buni, dar el decide să analizeze fiecare studiu care a stat la bazele formarii percepției generale asupra caracterului nostru. Ce ne face speciali, pe dezvoltarea căror calități ar trebui să ne focusam atenția si ce ar trebui să schimbăm. Am ales 5 idei din această carte în speranța că acestea vă vor convinge să o citiți.
1. Analiza prezenței umane pe Pământ si motivul pentru care omul a evoluat.
Autorul face o asociere foarte interesantă în ceea ce privește timpul petrecut de oamenii pe Pământ. El încearcă să transpună toată istoria Pământului într-un an calendaristic. Astfel plasat, putem spune că omul și-a făcut prezența pe 21 Decembrie – cu doar 10 zile înainte de a se sfârși anul. Cred că asta reflectă cel mai bine cât de mici suntem de fapt in raport cu Pământul. Odată ce realizăm acest lucru, putem să privim lucrurile dintr-o altă perspectivă.
Înainte de a analiza ce a mers rău in evoluția umană, autorul explică ce a mers bine. Ce ne-a făcut pe noi să supraviețuim si ce a dus la dispariția Neanderthalilor. Răspunsul nu e nici inteligența, nici climatul, nici mediul. De fapt, Neanderthalii aveau un creier relativ mai mare și erau considerați mai inteligenți. Doar că inteligența în sine nu duce la perpetuarea și evoluția speciei – ironic, nu? Răspunsul, și ceea ce ne face de fapt speciali, este de fapt firea noastră sociabilă și abilitatea noastră de a imita și de a ne adapta. Cum funcționează? Am să explic într-o singură idee care stă la concluzia acestui capitol (restul aflați din carte, unde Rutger dă niște exemple foarte bune).
Comunicarea, și implicit limbajul folosit, indică apartenența la un „trib” și facilitează perpetuarea acestuia. Imaginați-vă acum următoarele tipologii: cea a geniului și cea a imitatorului. Un geniu va încerca mereu să inventeze o limbă nouă, pe când un imitator va încerca să imite/ învețe o limbă ce ii este străină, din dorința de a se integra. Dacă lumea ar fi plină numai de astfel de genii, atunci perpetuarea speciei și evoluția ei nu ar fi posibilă întrucât nu ar exista un nucleu ce ne leagă ca specie. Astfel, abilitatea de a copia/învăța, mai presus decât inteligența, este atuul și secretul nostru.
2. Ce este greșit cu educația din ziua de azi?
Pe lângă toate lucrurile care sunt deja evidente, Rutger aduce niște statistici surprinzătoare. În pofida impresiei generale și a tuturor mesajelor de interes public cum că adulții nu petrec suficient timp cu copiii lor, autorul spune chiar contrariul. În realitate, părinții petrec mai mult timp ca niciodată alături de copiii lor. Comparat cu anul 1980, părinții petrec cu 110% mai mult timp alături de aceștia. Autorul explică faptul că tocmai aici e problema. Pe lângă bine-cunoscuta idee că „timpul trebuie să fie de calitate, nu doar să fie mult”, copiii sunt bombardați cu activități bine-plănuite. Deși indirect și neintenționat, toate au ca efect îngrădirea creativității.
Faptul că un copil ii găsește unei pălării, spre exemplu, un alt scop decât acela de a acoperi capul, este o calitate vitală în dezvoltarea lui. Mai mult, socializarea între copiii este restricționată și atent supravegheată, limitând interacțiunea lor întru-un mediu necontrolat, așa cum ar fi natural, și așa cum o vor face în viața de adult. Spre exemplu, doar 10% din copii mai merg azi pe jos la școală, deși cu ani în urmă, aceasta era o rutină importantă din viața unui elev și un prilej de socializare. Pe de altă parte, temele de casă au crescut cu 140% față de acum 40 de ani. Ce reflectă asta? Libertatea copiilor este limitată; ei nu au timp de joacă, de inovație, de creativitate.
Copiii au nevoie să facă lucruri din curiozitate și acest stil de viață le îngrădește dezvoltarea personală. Din nefericire, majoritatea părinților sunt mult mai îngrijorați de notele copiilor decât de abilitatea acestora de a-și exprima sentimentele, de a arăta compasiunea, de a empatiza ș.a.m.d. În alte cuvinte, felul în care interacționăm și educăm copii astăzi, nu ii pregătește pentru adultul pe care societatea de mâine îl așteaptă. Autorul vine și cu câteva sugestii pentru a remedia situația, însă o sa vă las să le descoperiți din carte. Pe scurt însă, copiii ar trebui încurajați să se joace cât mai mult și pe cât posibil, afară. Ideea cu care Rutger încheie acest capitol este aceea că nimeni nu poate preda creativitatea însă cu toții putem contribui la înflorirea ei.
3. O altă parte a (re)educării, cea din pușcărie.
Conceptul „Broken Window” a plecat de la James Wilson care era de părere că cea mai bună cale de a educa un criminal este izolarea acestuia. E destul de clar că această abordare nu este eficientă într-o societate normală. Autorul oferă ca soluție modelul închisorilor norvegiene. Pentru cei ce nu știu, Norvegia este țara cu cea mai redusă rată a recidivismului. Care este secretul? Închisorile nu sunt construite pentru a preveni comportamentele deviante, ci pentru a preveni astfel de intenții. Norvegienii folosesc un model numit securitate dinamică. Acesta pune preț pe interacțiunea calitativă și constantă între prizonieri și paznici, și nici pe departe pe izolarea acestora. Paznicii, spre exemplu, interacționează cu fiecare prizonier de cel puțin 2 ori pe zi în discuții private.
Asocierea ideii de pedepse cu torturarea sau izolarea criminalilor este contraproductivă. Dacă vrei să îl ajuți să nu devină un recidivist, trebuie să contribui la educarea și dezvoltarea lui. Deși poate sună inițial ciudat și greu de conceput pentru rudele și apropiații victimelor, aceștia înțeleg motivația din spatele acestui sistem. Ei conștientizează că mai devreme sau mai târziu, prizonierii de astăzi vor fi vecinii cuiva mâine. Așadar, tocmai din iubirea față de cei apropiați și dorința ca astfel de crime să nu mai fie săvârșite, este un interes colectiv ca acești oameni să primească o educație, nu doar o pedeapsă.
4. De ce empatia nu este bună și cum duce ea la interpretarea și analizarea greșită a datelor?
Sună destul de crud, nu? Cum adică empatia nu este bună? Ei bine, cu cât empatizăm mai mult cu problema unei persoane, cu atât pierdem mai mult contactul cu realitatea și tindem să generalizăm. Câți dintre noi oare nu am spus măcar o dată, încercând să ne încurajam prietenul/prietena rănit(ă) „toți sunt la fel”. Deși am pornit cu o intenție pură, de a sprijini o persoană apropiată, o astfel de generalizare poate avea efecte catastrofice. Atunci când empatia se transformă în xenofobie, ființe cu cele mai bune intenții se transformă în monștrii. Sunt multe astfel de exemple ce au dus la extremism, genocide și alte atrocități de-a lungul istoriei pe care autorul le detaliază.
Așadar, Rutger sugerează să ne stăpânim empatia și să ne antrenăm compasiunea; nu e chiar așa de crud totuși. Spre deosebire de empatie, compasiunea nu îți consumă energia, te ajută să nu te implici atât de puternic emoțional încât să nu mai poți avea un impact real. Ea este controlată mult mai lucid, te ajută să analizezi problema și să identifici acțiunile necesare cu o minte clară.
Cea mai mare parte a cărții se axează pe studii care au încercat să evidențieze latura negativă a caracterului uman. Autorul arată cum multe experimente, precum bine-cunoscutul studiu cu șoc electric realizat de Stanley Milram, sunt de fapt bazate pe date eronate. Deși neintenționat, datele sale au fost puternic manipulate tocmai de preconcepțiile și empatia cu care el își începuse studiul. În 1959, Bertrand Russel, vorbind despre analiza si efectuarea oricărui fel de studiu, a spus: „ Când studiezi orice problemă sau consideri orice filosofie, întreabă-te care sunt dovezile și care este adevărul din spatele acestor dovezi. Nu te lăsa deviat de ce ai vrea să crezi sau de ce crezi că ar fi benefic pentru societate să creadă. Uita-te doar după dovezi.” Totuși, considerând acest argument, nu pot să nu mă gândesc că și Rutger, la rândul lui, a început cu o idee în minte. Se poate oare ca și el să se fi înșelat pe alocuri, selectând doar studiile favorabile analizei sale?
5. Cel mai bun remediu pentru nedreptate si prejudecată.
Răspunsul la această întrebare ne duce și la motivul pentru care a luat naștere blogul nostru – călătoritul. Analizând anumite sondaje din America, Rutger a realizat următoarele: cu cât americanii trăiau mai departe de Mexic, cu atât ideea de a construi un zid între granițe era mai bună – și viceversa. Care este problema? Problema nu este prea mult contact între culturi, ci prea puțin. Interacțiunea cu alte culturi, și deci călătoritul, este ceva ce ar trebui să facem de la o vârstă cât mai fragedă și ce ar trebui să continuăm tot restul vieții. Mark Twain spunea în 1867: „călătoritul e cel mai bun remediu pentru prejudecată, bigotism și minți înguste”.
Sunt multe concluzii de tras din această carte, dar ideea principală este aceea că e nevoie de un nou realism. Un realism bazat pe statistici, pe un nou tip de educație, pe dezvoltarea unor noi valori pe care să le promovam (creativitate, compasiune, multiculturalism), pe abordări noi asupra unor practici vechi. Nicidecum pe știri cu impact emoțional, pe o segregare dintre noi versus voi sau o atenție limitată la dezvoltarea noastră stric intelectuală, nu și emoțională. O ultimă remarcă ar fi faptul că atunci când ne formăm o percepție despre societate, trebuie să avem capacitatea de a diferenția ce ne este prezentat de media față de realitatea factuală. În realitate, știrile evidențiază un procentaj extrem de mic de devieri umane, de cele mai multe ori având ca și cauză sisteme defecte în care indivizii sunt plasați sau o interpretare greșită a datelor. Așadar, este mai înțelept să ne pornim aventura în viață cu percepția că natura umană este mai degrabă bună. În felul ăsta, vom avea dreptate în 99.99% dintre cazuri, acesta fiind și noul realism propus de autor.
Mai jos puteți găsi link-uri cu cartea disponibilă în engleză și romană: